Satul romanesc - izvor de inspiratie

Cultura populară românească s-a format odată cu poporul din care facem parte, ca o cultură carpato – danubiano – pontică în care s-au topit, într-o sinteză originală, elementele de tradiţie preistorică, cu cele de origine dacică, romană şi bizantină. Pe teritoriul României avem de-a face cu creaţii ale artei populare care se numără printre cele mai interesante şi mai vechi manifestări ale artei populare europene.

Privită în ansamblul ei această cultură, pe lângă vechimea de necontestat, prezintă încă două caracteristici fundamentale: continuitatea şi unitatea în timp şi spaţiu. Elementele de continuitate pot fi descifrate în cele mai diverse aspecte materiale şi spirituale ale culturii populare române, aşa cum se va vedea în cele ce urmează. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă, cu tot trecutul zbuciumat, a despărţirii prin hotare arbitrare, poporul român se caracterizează printr-o clară unitate etnică uşor de observat la nivel istoric şi lingvistic dar, mai ales, la nivelul culturii populare: arhitectura, ocupaţiile, uneltele, tehnicile tradiţionale, arta, obiceiurile, credinţele etc. (datorate fondului etnic unitar şi a intensei circulaţii transcarpatice).

Categoria socială care a creat această vastă cultură a fost ţărănimea. În epoca medievală satele cuprindeau marea majoritate a populaţiei (peste 90%), locuitorii acestora jucând rolul hotărâtor în viaţa Ţărilor Române atât sub aspect economic cât şi militar. În afara relaţiilor medievale clasice subliniem existenţa obştei ca formă specială de organizare a ţărănimii libere dar şi a celei aservite. De origine daco – romană, obştea sătească, ca modalitate de organizare a ţărănimii, s-a menţinut în anumite forme până în secolul al XX-lea.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au transformat peisajul natural într-un peisaj umanizat („peisaj cultural”, „peisaj etnografic”) dominat în cazul poporului român de sat – element de permanenţă, de adăpost, de locuire neîntreruptă. Aşezările au apărut în timp şi au devenit stabile odată cu sedentarizarea ocupaţiilor, în neolitic, formând cadrul de desfăşurare a vieţii economice şi sociale. Vechimea fenomenului rural este atestată de însăşi terminologia aşezărilor:

• 1. cătun – termen dacic, cu înţeles de sat mic cu mai puţin de 100 de gospodării;
• 2. sat – (lat. fossatum) aşezare rurală mai mare, cu peste 100 de gospodării;
• 3. crâng – termen de origine slavă ce desemnează în zona Munţilor Apuseni o grupare de 2-5 gospodării.

În structura lui, un sat românesc cuprinde vatra satului, suprafaţa atribuită construcţiilor din sat şi hotarul sau moşia satului care desemnează zona de activitate economică a acestuia. Vatra satului este formată din gospodării, construcţii comunitare (biserici), fântâni, cimitire, iar moşia satului cuprinde terenurile valorificate prin ocupaţii: cele cultivate (ţarini şi ogoare), fâneţele, păşunile, pădurile etc. Uneori şi în moşia satului sunt construcţii gospodăreşti, locuite temporar, numite conac, odaie, sălaş, casă în câmp care, în unele cazuri, au format alte sate.

Întemeierea aşezărilor presupunea împlinirea unui scenariu ritual complex din care făceau parte două aspecte importante: practicile arhaice de alegere a locului de întemeiere a satelor şi practicile de întemeiere propriu-zisă a satelor.

Gospodăria ţărănească este unitate de producţie şi formă de cultură, aflată atât în vatra satului (gospodăria permanentă) cât şi în unele zone periferice (gospodăria sezonieră). Fiecare gospodărie aparţine unei familii şi este compusă din locuinţă şi construcţiile anexe (acareturile). În configuraţia gospodăriilor se oglindesc profilul ocupaţiilor, starea socială a proprietarilor şi factorii naturali.

Construcţiile care alcătuiesc gospodăria s-au diferenţiat şi dezvoltat în primul rând după cerinţele ocupaţiilor, pentru că s-au urmărit o tot mai bună adăpostire a animalelor, a uneltelor şi a mijloacelor de transport, a diferitelor produse agricole, pomicole, viticole. În satele în care predomina creşterea animalelor s-a impus extinderea şi sporirea construcţiilor pentru adăpostirea acestora. În satele specializate în diverse meşteşuguri şi chiar în cele agricole, dimensiunile acestor construcţii au fost mai restrânse dar s-a extins spaţiul pentru depozitarea produselor.

Locuinţa este cadrul de desfăşurare a vieţii de familie, ea îndeplinind funcţii complexe: loc de adăpostire, odihnă, petrecere a familiei, de desfăşurare a unor munci casnice şi transmitere a experienţei de viaţă a vârstnicilor, de derulare a unor obiceiuri şi ceremonialuri, de păstrare a unor obiecte şi provizii. Oglindind din plin modul de viaţă sedentar al poporului român, asupra casei s-a concentrat în permanenţă grija şi dorinţa de frumos a ţăranului român. În legătură cu acest aspect P. P. Panaitescu afirma: „centrul artei populare plastice este casa […] podoaba ei de lemn sculptat, de scoarţe, icoane, cusături atârnate pe pereţi şi oale care formează un tot. O dovadă în plus că poporul român n-a fost niciodată rătăcitor; el trăieşte în case, creaţia sa artistică e în legătură cu casa”.

Cea mai veche locuinţă este cea de tip semi-îngropat sau îngropat (bordeiul), având o răspândire limitată în secolele XVIII- XX în zona de silvo-stepă a Olteniei şi Munteniei. În aceste zone bordeiele nu reprezintă o formă primitivă de locuire ci una de adaptare. Ele erau răcoroase vara, se încălzeau mai uşor iarna, erau mai puţin vizibile deci mai bine ferite de ochii năvălitorilor. Nu sunt dovada unei stări economice precare, construirea lor presupunea folosirea unei cantităţi importante de lemn de stejar, costa mai mult decât o locuinţă de suprafaţă cu pereţi de lut şi împletitură de nuiele. Avea de obicei două camere, camera „la foc” unde se afla vatra liberă cu un coş foarte mare, piramidal, deasupra, iar cealaltă era camera de locuit cu o sobă „oarbă” cu gura de alimentare la vatră. Locuinţa caracteristică ţăranului român, existentă în majoritatea zonelor ţării, a fost şi a rămas casa. Aceasta era de mai multe feluri. Cea mai des întâlnită este cea monocelulară (cu o singură încăpere). La aceasta s-au adăugat cu timpul o cămară (cu rol de păstrare a diferitelor produse), o tindă (cu rol de trecere şi depozitare) care proteja camera de locuit de frig şi, în sfârşit, o altă cameră. Această a treia cameră a căpătat o funcţie precisă: camera curată (neîncălzită) în care se păstrau lucrurile de preţ şi erau primiţi oaspeţii. 

Materialele de construcţie erau lemnul în cele mai multe zone ale ţării, lutul şi piatra. Restrângerea pădurilor în zonele de câmpie a dus la înlocuirea bârnelor cu împletituri de nuiele lipite cu lut, apoi numai la folosirea lutului pentru construirea pereţilor. Există şi câteva mici zone unde s-au construit case în întregime din piatră care, în condiţiile climatice din România, sunt friguroase, neadecvate. Acoperişurile de mai multe forme şi mărimi erau construite din paie, trestie şi, mai rar, din ţigle sau tablă.

Organizarea interiorului locuinţei ţărăneşti este o altă expresie semnificativă a modului de viaţă tradiţional. Modul de organizare reflectă condiţiile de viaţă ale comunităţii, ale individului (situaţia socială şi materială, vârsta, gustul pentru frumos, fantezia) în cadrul stilului acceptat de societatea respectivă într-un anumit moment istoric. Interiorul locuinţei a fost condiţionat de mediul natural, de ocupaţii, da stadiul dezvoltării tehnice, de schimbările culturale. Din inventarul casei, din prezenţa sau absenţa unor categorii de obiecte se pot desprinde concluzii cu privire la ocupaţii. Repartizarea inventarului casnic în spaţiul locuinţei ilustrează şi modul de organizare a familiilor. Interiorul poartă şi amprenta opiniei comunităţii cu privire „la ce trebuie să cuprindă” şi „cum trebuie să fie amenajat”, deci a mentalităţii populare. 

Importanţa locuinţei în viaţa comunităţii rurale este reliefată şi de mulţimea credinţelor şi obiceiurilor legate de construirea ei. Grijile începeau cu alegerea locului pentru că potrivit tradiţiei existau locuri „bune” sau „curate” şi locuri „rele” sau „necurate”. O altă secvenţă importantă era aşezarea fundamentului construcţiei, iar a treia se concentra la terminarea acesteia şi mutarea în casă nouă, aprinderea primului foc, începutul activităţii casnice.

La începerea construcţiei se făceau în vremurile străvechi sacrificii umane a căror idee a rămas în mentalul colectiv popular (balada „Meşterului Manole”). Cu timpul acestea au fost înlocuite cu anumite substitute: înhumarea simbolică în zid a umbrei unui om (despre care se credea că va muri curând după aceea), capetele unor păsări sau animale sacrificate anume, bani, apă sfinţită, boabe de grâu sau porumb, pâine, păr de vită etc.

Momentul ridicării căpriorilor acoperişului era marcat prin daruri şi ofrande. Crengi de brad sau alte ramuri verzi, buchete de flori, mici cruci de lemn, cereale diverse, ţesături frumoase, (ştergare) se puneau în vârful casei aflată în construcţie. Terminarea casei includea o masă festivă dată participanţilor la lucrări şi sfinţirea casei de către preot.

În practicile rituale care doreau să asigure trăinicia construcţiei, prosperitatea, belşugul familiei, se împletesc străvechi elemente ale unor credinţe precreştine cu elemente de cult creştin. 

IN CURIND ARTICOLE TRADITIONALE ROMANESTI PE WWW.NOVACONCEPTSHOP.COM