Cea mai veche monedă atestată pe
teritoriul românesc este drahma de argint în greutate de 8 grame, emisă de
pólisul ( orașul ) grecesc Histria în anul 480 î. Ch. Ea a fost urmată și de alte
emisiuni de monedă ale polisurilor grecești din Dobrogea. Geto-dacii foloseau
monede macedonene, apoi au început să emită monede proprii din argint,
asemănătoare cu ale celților, pentru ca apoi să emită celebrii kosoni de aur.
De asemenea monedele romane, cum sunt denarii republicani sau imperiali, au pătruns
și ele pe teritoriul Daciei, înainte chiar de ocupația romană, dar au continuat
să circule și după retragerea aureliană, fiind apoi înlocuiți de monede
bizantine. În formațiunile statale românești, s-a emis monedă, primul voievod
care a emis monede fiind Vladislav I în Țara Românească, el bătând ducați
munteni din argint, urmat de Petru Mușat în Moldova, acesta emițând groși de
argint.
Spre deosebire de Țara Românească și Moldova, Transilvania a avut
emisiuni monetare de tip vest-european: groși, oboli, dinari, creițari,
guldeni, taleri și ducați, începând cu anul 1538. Pe teritoriul românesc
pătrund foarte multe monede, de-a lungul secolelor circulând: taleri turcești,
galbeni ungurești și austrieci, zloți, carboave rusești, țechini venețieni, în
total peste 100 de tipuri de monede.
O emisie de monedă a costat până și capul
unui domnitor. Este vorba de Constantin Brâncoveanu, cel care a emis o
monedă-medalie cu efigia sa pe ea, încălcând astfel religia musulmană și dând
motiv turcilor otomani să îi ceară capul.
Prin Regulamentele Organice adoptate
în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova, se stabilesc monedele care
pot fi folosite pe teritoriul românesc: galbenul austriac, sfanțul de argint
(din germană Zwanziger: „denumirea monedei de 20 creițari").
Ca o
recunoaștere a Unirii, domnul Alexandru Ioan Cuza propune baterea de monedă,
care să se numească „român", sau „romanat" (după propunerea lui Ion
Heliade Rădulescu). Acest lucru insa nu era posibil, fiind conditionat de cantitatea de metal aflata in visteria statului, dar si de puterea otomana, care nu accepta emisia de monede proprii a statelor vasale.
La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda națională leu, ca o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur și având 100 de diviziuni, numite bani.
Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban,
2 bani, 5 bani și 10 bani, bătute în Anglia în
1867. În 1868, s-a emis prima monedă românească de aur cu nominalul de 20 lei,
într-un tiraj de doar 200 de exemplare, aceasta fiind considerată drept probă.
Începând cu 1870 s-au emis și monede de argint cu nominalele de 50 de bani
(denumite popular „băncuțe"), 1 leu și 2 lei. Începând cu 1880 s-au emis
și monede de argint de 5 lei. Monede din aur pentru circulație s-au bătut în
1883 și 1890.
