Cultura
populară românească s-a format odată cu poporul din care facem parte, ca o
cultură carpato – danubiano – pontică în care s-au topit, într-o sinteză
originală, elementele de tradiţie preistorică, cu cele de origine dacică,
romană şi bizantină. Pe teritoriul României avem de-a face cu creaţii ale
artei populare care se numără printre cele mai interesante şi mai vechi
manifestări ale artei populare europene.
Privită în
ansamblul ei această cultură, pe lângă vechimea de necontestat, prezintă încă
două caracteristici fundamentale: continuitatea şi unitatea în timp şi spaţiu.
Elementele de continuitate pot fi descifrate în cele mai diverse aspecte
materiale şi spirituale ale culturii populare române, aşa cum se va vedea în
cele ce urmează. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă, cu tot trecutul
zbuciumat, a despărţirii prin hotare arbitrare, poporul român se caracterizează
printr-o clară unitate etnică uşor de observat la nivel istoric şi lingvistic
dar, mai ales, la nivelul culturii populare: arhitectura, ocupaţiile, uneltele,
tehnicile tradiţionale, arta, obiceiurile, credinţele etc. (datorate fondului
etnic unitar şi a intensei circulaţii transcarpatice).
Categoria
socială care a creat această vastă cultură a fost ţărănimea. În epoca medievală
satele cuprindeau marea majoritate a populaţiei (peste 90%), locuitorii
acestora jucând rolul hotărâtor în viaţa Ţărilor Române atât sub aspect
economic cât şi militar. În afara relaţiilor medievale clasice subliniem
existenţa obştei ca formă specială de organizare a ţărănimii libere dar
şi a celei aservite. De origine daco – romană, obştea sătească, ca modalitate
de organizare a ţărănimii, s-a menţinut în anumite forme până în secolul al
XX-lea.
Din cele mai
vechi timpuri, oamenii au transformat peisajul natural într-un peisaj umanizat
(„peisaj cultural”, „peisaj etnografic”) dominat în cazul poporului român de
sat – element de permanenţă, de adăpost, de locuire neîntreruptă. Aşezările au
apărut în timp şi au devenit stabile odată cu sedentarizarea ocupaţiilor, în
neolitic, formând cadrul de desfăşurare a vieţii economice şi sociale. Vechimea
fenomenului rural este atestată de însăşi terminologia aşezărilor:
- 1. cătun – termen dacic, cu înţeles de sat mic
cu mai puţin de 100 de gospodării;
- 2. sat – (lat. fossatum) aşezare rurală
mai mare, cu peste 100 de gospodării;
- 3. crâng – termen de origine slavă ce
desemnează în zona Munţilor Apuseni o grupare de 2-5 gospodării.
În structura
lui, un sat românesc cuprinde vatra satului, suprafaţa atribuită construcţiilor
din sat şi hotarul sau moşia satului care desemnează zona de activitate economică
a acestuia. Vatra satului este formată din gospodării, construcţii comunitare
(biserici), fântâni, cimitire, iar moşia satului cuprinde terenurile
valorificate prin ocupaţii: cele cultivate (ţarini şi ogoare), fâneţele,
păşunile, pădurile etc. Uneori şi în moşia satului sunt construcţii
gospodăreşti, locuite temporar, numite conac, odaie, sălaş, casă în câmp care,
în unele cazuri, au format alte sate.
Întemeierea
aşezărilor presupunea împlinirea unui scenariu ritual complex din care făceau
parte două aspecte importante: practicile arhaice de alegere a locului de
întemeiere a satelor şi practicile de întemeiere propriu-zisă a satelor.
Gospodăria
ţărănească este unitate de producţie şi formă de cultură, aflată atât în vatra
satului (gospodăria permanentă) cât şi în unele zone periferice (gospodăria
sezonieră). Fiecare gospodărie aparţine unei familii şi este compusă din
locuinţă şi construcţiile anexe (acareturile). În configuraţia gospodăriilor se
oglindesc profilul ocupaţiilor, starea socială a proprietarilor şi factorii
naturali.
Construcţiile
care alcătuiesc gospodăria s-au diferenţiat şi dezvoltat în primul rând după
cerinţele ocupaţiilor, pentru că s-au urmărit o tot mai bună adăpostire a
animalelor, a uneltelor şi a mijloacelor de transport, a diferitelor produse
agricole, pomicole, viticole. În satele în care predomina creşterea animalelor
s-a impus extinderea şi sporirea construcţiilor pentru adăpostirea acestora. În
satele specializate în diverse meşteşuguri şi chiar în cele agricole,
dimensiunile acestor construcţii au fost mai restrânse dar s-a extins spaţiul
pentru depozitarea produselor.
Locuinţa este
cadrul de desfăşurare a vieţii de familie, ea îndeplinind funcţii complexe: loc
de adăpostire, odihnă, petrecere a familiei, de desfăşurare a unor munci
casnice şi transmitere a experienţei de viaţă a vârstnicilor, de derulare a unor
obiceiuri şi ceremonialuri, de păstrare a unor obiecte şi provizii. Oglindind
din plin modul de viaţă sedentar al poporului român, asupra casei s-a
concentrat în permanenţă grija şi dorinţa de frumos a ţăranului român. În
legătură cu acest aspect P. P. Panaitescu afirma: „centrul artei populare
plastice este casa […] podoaba ei de lemn sculptat, de scoarţe, icoane,
cusături atârnate pe pereţi şi oale care formează un tot. O dovadă în plus că
poporul român n-a fost niciodată rătăcitor; el trăieşte în case, creaţia sa
artistică e în legătură cu casa”.
Cea mai veche
locuinţă este cea de tip semi-îngropat sau îngropat (bordeiul), având o
răspândire limitată în secolele XVIII- XX în zona de silvo-stepă a Olteniei şi
Munteniei. În aceste zone bordeiele nu reprezintă o formă primitivă de locuire
ci una de adaptare. Ele erau răcoroase vara, se încălzeau mai uşor iarna, erau
mai puţin vizibile deci mai bine ferite de ochii năvălitorilor. Nu sunt dovada
unei stări economice precare, construirea lor presupunea folosirea unei
cantităţi importante de lemn de stejar, costa mai mult decât o locuinţă de
suprafaţă cu pereţi de lut şi împletitură de nuiele. Avea de obicei două
camere, camera „la foc” unde se afla vatra liberă cu un coş foarte mare,
piramidal, deasupra, iar cealaltă era camera de locuit cu o sobă „oarbă” cu
gura de alimentare la vatră. Locuinţa caracteristică ţăranului român, existentă
în majoritatea zonelor ţării, a fost şi a rămas casa. Aceasta era de mai multe
feluri. Cea mai des întâlnită este cea monocelulară (cu o singură încăpere). La
aceasta s-au adăugat cu timpul o cămară (cu rol de păstrare a diferitelor
produse), o tindă (cu rol de trecere şi depozitare) care proteja camera de
locuit de frig şi, în sfârşit, o altă cameră. Această a treia cameră a căpătat
o funcţie precisă: camera curată (neîncălzită) în care se păstrau lucrurile de
preţ şi erau primiţi oaspeţii.
Materialele de
construcţie erau lemnul în cele mai multe zone ale ţării, lutul şi piatra.
Restrângerea pădurilor în zonele de câmpie a dus la înlocuirea bârnelor cu
împletituri de nuiele lipite cu lut, apoi numai la folosirea lutului pentru
construirea pereţilor. Există şi câteva mici zone unde s-au construit case în
întregime din piatră care, în condiţiile climatice din România, sunt
friguroase, neadecvate. Acoperişurile de mai multe forme şi mărimi erau
construite din paie, trestie şi, mai rar, din ţigle sau tablă.
Organizarea
interiorului locuinţei ţărăneşti este o altă expresie semnificativă a modului
de viaţă tradiţional. Modul de organizare reflectă condiţiile de viaţă ale
comunităţii, ale individului (situaţia socială şi materială, vârsta, gustul
pentru frumos, fantezia) în cadrul stilului acceptat de societatea respectivă
într-un anumit moment istoric. Interiorul locuinţei a fost condiţionat de
mediul natural, de ocupaţii, da stadiul dezvoltării tehnice, de schimbările
culturale. Din inventarul casei, din prezenţa sau absenţa unor categorii de
obiecte se pot desprinde concluzii cu privire la ocupaţii. Repartizarea
inventarului casnic în spaţiul locuinţei ilustrează şi modul de organizare a
familiilor. Interiorul poartă şi amprenta opiniei comunităţii cu privire „la ce
trebuie să cuprindă” şi „cum trebuie să fie amenajat”, deci a mentalităţii
populare.
Importanţa
locuinţei în viaţa comunităţii rurale este reliefată şi de mulţimea credinţelor
şi obiceiurilor legate de construirea ei. Grijile începeau cu alegerea locului
pentru că potrivit tradiţiei existau locuri „bune” sau „curate” şi locuri
„rele” sau „necurate”. O altă secvenţă importantă era aşezarea fundamentului
construcţiei, iar a treia se concentra la terminarea acesteia şi mutarea în
casă nouă, aprinderea primului foc, începutul activităţii casnice.
La începerea
construcţiei se făceau în vremurile străvechi sacrificii umane a căror idee a
rămas în mentalul colectiv popular (balada „Meşterului Manole”). Cu timpul
acestea au fost înlocuite cu anumite substitute: înhumarea simbolică în zid a
umbrei unui om (despre care se credea că va muri curând după aceea), capetele
unor păsări sau animale sacrificate anume, bani, apă sfinţită, boabe de grâu
sau porumb, pâine, păr de vită etc.
Momentul
ridicării căpriorilor acoperişului era marcat prin daruri şi ofrande. Crengi de
brad sau alte ramuri verzi, buchete de flori, mici cruci de lemn, cereale
diverse, ţesături frumoase, (ştergare) se puneau în vârful casei aflată în
construcţie. Terminarea casei includea o masă festivă dată participanţilor la
lucrări şi sfinţirea casei de către preot.
În practicile
rituale care doreau să asigure trăinicia construcţiei, prosperitatea, belşugul
familiei, se împletesc străvechi elemente ale unor credinţe precreştine cu
elemente de cult creştin.
IN CURIND ARTICOLE TRADITIONALE ROMANESTI PE WWW.NOVACONCEPTSHOP.COM
